casa mea de acasa

Casa mea de acasa e un loc magic. Ca prin minune mi se incarca toate bateriile si chiar si cel mai mic lucru are o poveste a lui, un pic de istorie personala, o amintire imprimata, un miros specific sau un vis ascuns.

Strada mea e plina de case frumoase, linistite, iar primavara peste tot miroase a proaspat si aer curat. Vrabiilor le place strada mea pentru ca se strang toate gramada prin curti, pe sub stresini, prin copaci, se cearta ca niste guralive ce sunt sau zburda de colo pana colo. Strada mea are multi catei, fiecare la casa lui, si pisici smecheroase, care se plimba si se viziteaza una pe alta. Pentru ele toata strada e a lor, fiecare curte e casa lor. Strada mea are tot soiul de gaze, fluturi, albine si bondari. E normal, pentru ca peste tot sunt flori si verdeata. Strada mea are curti in care sunt brazi batrani, si curti care au adunat meri, ciresi sau piersici mai tineri. Si mai are o adevarata gradina botanica, unde apar curiosi ghioceii, parfumatele zambile, delicatele frezii, timidele lacramioare, iar mai apoi lalelele, trandafirii, bujorii, liliacul si petuniile.
Strada mea e la un pas de un parc mare, care are si el lacul lui dar si o surpriza de gradina zoologica. Vara, cand se insereaza, in linistea de pe strada mea incep sa se auda broastele care oracaie pe lac, si din cand in cand se aude ragetul unui leu suparat. E un loc in care e foarte usor sa inchizi ochii si sa visezi.

Casa mea sta si ea cuminte langa celelalte de pe strada. Cum intri pe poarta dai nas in nas cu o curte mare si lunga (doar casa are si ea nevoie de un pic de intimitate, nu se putea aseza chiar la trotuar!). Intri pe aleea pietruita, strajuita de mici licurici electrici. Au si ei rolul lor... separa de o parte si de alta cararea oamenilor de vita de vie pe de-o parte, si de cealalta parte sirul de trandafiri, lalele, zambile, alte floricele si pomisori tineri. Dincolo de ele este marea de iarba, iar in mijloc troneaza salcia. Salcia mea e foarte tanara, dar a crescut foarte repede si acum deja incepe sa isi lase pletele in jos.

Daca mergi asa, pe carare, ajungi in fata casei. Acolo gasesti o bancuta si o masuta, pitite in spatele unui gard de viu de caprifoi. E asa de bine sa stai acolo, pitit de ochii curiosi, in aer parfumat, la ore intregi de vorbe! Daca vrei, poti sta la fel de bine si in balconul de la camera mea... acolo am 2 scaune si o masuta de rachita. Balconul in sine nu are decat un cadru, pentru ca in rest s-a construit din vita de vie care, curioasa, l-a imbracat tot. De balustrada, printre vita de vie, stau atarnate tartacute din verile trecute, pe care mama le-a cules, le-a pictat pe fiecare in alte culori, si le-a agatat acolo sa tina companie scaunelor si masutei. Cate lucruri stiu ele... au tras cu urechea in serile tarzii in care stateam de vorba cu Anca despre toate cele... iubiri, vise, viitor, oameni...

Acum nu mai imi explic de ce eram asa nerabdatoare sa plec sa dau piept cu lumea.