planuri mici

M-am gandit sa scriu aici ce planuri mi-am facut eu pt urmatoarele 2 zile de libertate. Asta ca sa verific mai tarziu teoria conform careia planurile mele se duc in vant odata ce mi le-am facut.
Deci... pt seara asta... nimic. Poate citesc sau poate ma uit la un film pe care tot incerc sa il vad de o vreme.
Maine ma trezesc devreme, deschid toate geamurile pana imi vajaie urechile de curent. Vreau sa iau o gura sanatoasa de aer. Cafea. Duc masina la spalat. Asa... Mai departe o iau la picior prin oras, ca am si eu cativa omuleti carora vreau sa le dau un snur alb cu rosu. Si neaparat trec pe la ceainarie sa-mi cumpar o cartulie. Nu am una anume in cap, dar vreau ceva electrocutant :). Inainte sa ma intorc acasa cumpar sigur floricele. Multe multe. Seara am lume pe la mine si desi as vrea sa joc canasta nu cred ca am sanse.
Duminica ma duc la un targ de martisoare unde o prietena vinde brosele facute de ea, iar seara vreau sa ma duc la stand up (sper sa ajung in cele din luna ca de vreo luna tot incerc).

Ei, acum sa vedem care din astea raman in picioare.

casa mea de acasa

Casa mea de acasa e un loc magic. Ca prin minune mi se incarca toate bateriile si chiar si cel mai mic lucru are o poveste a lui, un pic de istorie personala, o amintire imprimata, un miros specific sau un vis ascuns.

Strada mea e plina de case frumoase, linistite, iar primavara peste tot miroase a proaspat si aer curat. Vrabiilor le place strada mea pentru ca se strang toate gramada prin curti, pe sub stresini, prin copaci, se cearta ca niste guralive ce sunt sau zburda de colo pana colo. Strada mea are multi catei, fiecare la casa lui, si pisici smecheroase, care se plimba si se viziteaza una pe alta. Pentru ele toata strada e a lor, fiecare curte e casa lor. Strada mea are tot soiul de gaze, fluturi, albine si bondari. E normal, pentru ca peste tot sunt flori si verdeata. Strada mea are curti in care sunt brazi batrani, si curti care au adunat meri, ciresi sau piersici mai tineri. Si mai are o adevarata gradina botanica, unde apar curiosi ghioceii, parfumatele zambile, delicatele frezii, timidele lacramioare, iar mai apoi lalelele, trandafirii, bujorii, liliacul si petuniile.
Strada mea e la un pas de un parc mare, care are si el lacul lui dar si o surpriza de gradina zoologica. Vara, cand se insereaza, in linistea de pe strada mea incep sa se auda broastele care oracaie pe lac, si din cand in cand se aude ragetul unui leu suparat. E un loc in care e foarte usor sa inchizi ochii si sa visezi.

Casa mea sta si ea cuminte langa celelalte de pe strada. Cum intri pe poarta dai nas in nas cu o curte mare si lunga (doar casa are si ea nevoie de un pic de intimitate, nu se putea aseza chiar la trotuar!). Intri pe aleea pietruita, strajuita de mici licurici electrici. Au si ei rolul lor... separa de o parte si de alta cararea oamenilor de vita de vie pe de-o parte, si de cealalta parte sirul de trandafiri, lalele, zambile, alte floricele si pomisori tineri. Dincolo de ele este marea de iarba, iar in mijloc troneaza salcia. Salcia mea e foarte tanara, dar a crescut foarte repede si acum deja incepe sa isi lase pletele in jos.

Daca mergi asa, pe carare, ajungi in fata casei. Acolo gasesti o bancuta si o masuta, pitite in spatele unui gard de viu de caprifoi. E asa de bine sa stai acolo, pitit de ochii curiosi, in aer parfumat, la ore intregi de vorbe! Daca vrei, poti sta la fel de bine si in balconul de la camera mea... acolo am 2 scaune si o masuta de rachita. Balconul in sine nu are decat un cadru, pentru ca in rest s-a construit din vita de vie care, curioasa, l-a imbracat tot. De balustrada, printre vita de vie, stau atarnate tartacute din verile trecute, pe care mama le-a cules, le-a pictat pe fiecare in alte culori, si le-a agatat acolo sa tina companie scaunelor si masutei. Cate lucruri stiu ele... au tras cu urechea in serile tarzii in care stateam de vorba cu Anca despre toate cele... iubiri, vise, viitor, oameni...

Acum nu mai imi explic de ce eram asa nerabdatoare sa plec sa dau piept cu lumea.

leapsa

Am primit o leapsa de la Lollitta, care m-a facut sa... zambesc. A venit la fix. Asa ca am stat si m-am gandit putin la 6 lucruri care ma fac sa zambesc. Sunt sigura ca am omis cateva dintre ele, unele poate chiar mai importante decat cele alese, dar in fine... uite-le pe ele.

1. prietenii mei si pozele adunate in albume foto

2. lumanarile din tort, inainte de a sufla in ele

3. gandul la copilul pe care il voi avea la un moment dat

4. prima ninsoare din iarna si primii ghiocei primiti primavara

5. reactia celor carora le daruiesc cadouri

6. sarutul primit pe ochii inchisi, dimineata

O dau repede mai departe pentru 6 zambete la inaki, cata, po, innuenda, evergreen si rusoaica.

momentul meu de sinceritate

De cateva zile imi tot da tarcoale o stare, o idee. Iar de aseara nu mai pot gandi nimic altceva. Eu ma cunosc. Am momente in care o iau razna, devin "dificila", ma revolt, dar stiu si ce trebuie sa fac sa trec peste aceste momente. Cred ca am ajuns sa ma cunosc bine de tot, incat imi pot analiza foarte clar reactiile, stiu exact de unde vin. Caut in continuu un echilibru, dar cand il am nu ma multumeste si ma dezechilibrez la loc. Linia mea nu e dreapta, e unduita, iar acum sunt undeva in partea de jos.
Nu sunt multumita.
Am trait in rigori de la inceput. Fii cuminte! Mananca tot! Ia note mari! Du-te la un liceu bun! Da la facultate! Acum fa si un master! Marita-te! Fa-ti un credit! Ia-ti o casa! Ia-ti si o masina, sa fii OM. Ia-ti un job! Am luat fiecare din aceste lucruri ca pe fiind ceva normal si nu regret absolut deloc ca le-am facut! Nu am fost un copil problema pentru ca asa sunt croita. M-am dus la un liceu bun pt ca nu mi-a fost greu. Am plecat la facultate pt ca de abia asteptam sa fiu pe cont propriu. Am inceput masterul si m-am lasat de el cand am simtit ca asta vreau. M-am maritat cu omul pentru ca il iubeam, si asta nu s-a schimbat.
Problema a aparut cand am inceput sa simt banalul si restrictiile.
Trebuie sa accept mizerii la job, chiar daca afecteaza imaginea de sine, pentru ca am rate de platit... cum as putea sa uit?... casa, masina... Asta e, mai accepti o vreme ca acum nu poti gasi alt job, ca de... e criza si nu se fac angajari.
Hai la concertul ala! Ai innebunit? Cum adica... ai innebunit?!!! Nu vrei sa schimbi intrebarea asta, ca deja devine tic verbal?! O schimb daca si tu gandesti inainte de a pune intrebari din astea. Nu obisnuiesc sa fac pauze de gandire. Pai atunci gandeste-te ca trebuie sa facem aia, si aia, si aia, si aia, si aia... asa ca lasa concertul!
Eu nu inteleg cand orele de stat de vorba s-au redus la 2. Si cand s-au transformat in superficialitati. Si cand am obosit si cand ne-am delimitat atat de clar. Ne deosebim foarte mult, dar asta e ok, nici nu as vrea sa am langa mine o copie de-a mea.
Insa eu acum as fi in stare sa renunt la tot, sa vand casa, sa vand masina, sa renunt la job si sa o iau la trap prin lume. Ok, asta poate e o influenta la tot felul de lucruri cu care am intrat in contact in ultima vreme oameni, filme, idei... dar nu stiu cum, au venit toate buluc peste mine si mi-au incoltit ganduri. Si culmea e ca am senzatia ca as putea cu adevarat sa fac asta. Chiar as putea. Dar nu singura. Nu pot singura, am nevoie sa fii si tu. Dar tu nu vrei. Si da, poate peste doua luni nu as ma zice hai la trap prin lume, poate as avea o alta idee de evadare, dar as merge tot pe asta... sa facem o schimbare. Una adevarata. Si eu ma lovesc mereu de bariere auto-impuse - nu vreau sa ii dezamagesc pe ai mei, care in mod sigur nu si-ar putea imagina o astfel de viata pentru mine, dar pana la urma ar trebui inteleaga ca eu gasesc altfel de fericire; de comoditate si obisnuinte. Dar cred ca tot as incerca. Cred ca e ca atunci cand esti in prima zi de concediu si iti iei bagajele si pleci. Un sentiment de libertate si seninatate.
Stiu ca nu pot face asta intr-o zi, stiu ca tie iti e greu si nu poti asa, deodata, si stiu ca trebuie incetul cu incetul. Ce nu stiu insa e daca si pentru tine asta ar insemna fericire, nu stiu sigur daca e vorba doar de obisnuinta si daca ai sti si altfel ai fi ok.
Am primit o leapsa (despre asta o sa scriu mai tarziu), despre lucruri care ma fac sa zambesc. A venit la fix. Pentru ca gandindu-ma la asta mi-am dat seama ca pot sa am o altfel de abordare. Deci nu pot singura si tu nu poti acum. Atunci o sa incerc sa nu ma fac singura sa innebunesc, o sa incerc sa gasesc zambete in lucruri mici, si sa iau fiecare zi pe rand si sa te fac sa vezi lumea cum ar fi ea fara bariere. Nu vreau fara tine, asta e clar.

choose

Choose life. Choose a job. Choose a career. Choose a family. Choose a fucking big television, Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers. Choose good health, low cholesterol and dental insurance. Choose fixed- interest mortgage repayments. Choose a starter home. Choose your friends. Choose leisure wear and matching luggage. Choose a three piece suite on hire purchase in a range of fucking fabrics. Choose DIY and wondering who you are on a Sunday morning. Choose sitting on that couch watching mind-numbing sprit- crushing game shows, stuffing fucking junk food into your mouth. Choose rotting away at the end of it all, pishing you last in a miserable home, nothing more than an embarrassment to the selfish, fucked-up brats you have spawned to replace yourself.
Choose your future.
Choose life...
But why would I want to do a thing like that?

John Hodge

am obosit si vreau liniste 5 minute, nu mai mult

catelul meu

Sa spun cum am visat saptamana trecuta ca ma jucam cu un catelus mic, cu burta roz? Sa zic sa aseara m-am trezit la usa, la etajul 10, cu un catelus mic, cu burta roz, care plangea singur pe scari? Mai are sens sa zic ca i-am facut culcus si i-am dat mancare si apita, si ca mi s-a rupt inima ca nu l-am putut lua sa fie al meu? Sa spun ca dimineata nu mai era, nici el nici culcusul, nici castronasele cu apa si mancare? Sa spun cum de atunci ma gandesc in continuu la el? Sa spun de blanita moale moale si ochii ca 2 lacrimi si pirivirea care intelegea?
Nu stiu de ce nepotul l-a adus acasa, si nu stiu de ce bunica lui nu l-a lasat sa intre cu catelul in casa, si nu stiu de ce l-a lasat in fata usii ei, langa usa mea, si nu stiu cine a plecat cu el dimineata. Dar stiu sigur ca daca se intoarce il iau si nu il mai pierd niciodata, chiar daca trebuie sa ma cert cu toti si sa mut muntii, chiar daca trebuie sa strang dupa el, chiar daca imi roade mobila, chiar daca ii trebuie vaccin si nu am bani de asta, chiar daca trebuie sa il scot la 6 dimineata afara, chiar daca o sa stea singur in casa pana ma intorc acasa, chiar daca stiu ca o sa moara.

si acum... sa stricaaaammm

In sfarsit reusesc si eu sa scriu cateva vorbe! Nu imi vine sa cred ca pot pana la urma sa mai folosesc blogul. Am avut niste zile foarte agitate.

Mai intai de toate m-am hotarat eu sa schimb infatisarea blogului. Mie imi plac imaginilie foarte mult si cred ca as putea sa stau o zi intreaga si sa caut diverse fotografii. Asa ca mi s-a parut normal sa ma plictisesc de sabloanele pe care le avem si sa incerc sa fac ceva in privinta asta. Am cautat pe net, am gasit una alta, mi-am salvat sablonul initial si desi peste tot scria ca ar fi bine sa salvezi si tot ce ai in bara, pentru ca s-ar putea sa le pierzi, eu am hotarat ca de ce sa mai pierd vremea... nu mai salvez nimic. Ei, mai departe nu stiu ce am facut. Cred ca a intrat in functiune impulsul ala care imi vine mie cateodata de a distruge tot. Si stiu ca nu e bine, dar asa placere ce am cand vad ca stric, ca nu ma pot abtine. Nu stric lucrurile altora, doar pe ale mele. Am umblat, am schimbat, am dat ok atunci cand am fost atentionata ca o sa fie sters nu stiu ce link, si tot asa, pana cand am ajuns la un blog gol golut. Doar arhiva o mai aveam (teoretic), pentru ca nu se mai vedea nimic din tot ce scrisesem pana acum. Poze, linkuri... toate disparute. Si pentru ca ajunsesem aproape de 0 (zero) in urma stricaciunilor, m-am oprit si plina de nervi m-am apucat sa construiesc totul la loc... poze, linkuri, si tot asa. Pentru ca in final ma atasez de tot ce construiesc.
Deocamdata nu imi dau seama ce mai lipseste... dar vad eu mai departe ce se intampla.
Ideea e ca oricum nu m-am potolit, si tot vreau sa schimb sablonul. Poate ma apuca iar dracii si schimb blogspotul pe wordpress, asa cum am schimbat weblogul pe blogspot. Asta daca nu gasesc o metoda sa schimb fata asta fara sa mai pierd nimic.
Ce atata plictiseala? Sa schimbam ceva zi de zi!

Si mai cred ca mi-ar trebui o gramajoara de lucruri pe care sa le pot strica si repara zi de zi, sau pur si simplu strica. Poate in felul asta nu mai stric ce nu trebuie. Mi-ar placea sa mai am ceasul ala desteptator, model rusesc cum aveam cand eram mici. Ceas pe care, dupa ce am scos din el tot, pana la ultimul surubel, am vrut sa il repar. Bineinteles ca nu am reusit, ca doar nu eram mecanic la 6 ani, asa ca am aruncat totul gramada inapoi in carcasa si am inchis-o. Cred ca daca l-as gasi poate as renunta la schimbarea sablonului.

90% vs.10%; a+b+c vs. d+e

Nu stiu cum se face dar 90% din planurile mele de weekend sunt date peste cap in ultima secunda. Ai crede ca ar fi trebuit sa ma obisnuiesc pana acum si eventual sa imi fac planuri asa, la misto, ca oricum nu se intampla cum mi-am propus eu. Dar daca tocmai cand fac eu misto intra in ecuatie restul de 10% si atunci am un weekend alandala? Asa ca nu si nu, eu ii dau inainte si imi fac planuri ca fraiera.
Ideea e ca dupa ce astept cu nerabdare toate saptamana sa fac aia sau ailalta, "cineva" isi bate joc de mine si imi demonstreaza ca nu toate ies cum vreau eu.

Ba chiar pot sa le impart pe categorii: a) de la 0; b) ah... inca ceva; c) hai sa reprogramam. Bine, mai sunt si fericitii d) chiar asa, si e) orice.

Cazuri concrete, pe clasificari :)))
- categoria a) - se duce totul naibii in ultima secunda si fac cu totul altceva (de exemplu musafiri neinvitati care mai stau si de vineri pana duminica seara in vizita; sau ca atunci cand mi-am rezervat bilete la nu stiu ce spectacol si cand am ajuns acolo, cu 10 min inainte, sa imi spuna ca s-au vandut toate biletele si rezervarea e asa, de forma; sau cand am racit rau si tot weekendul am stat la pat)

- categoria b) - am parte de "inserturi" nedorite (de exemplu sa ma duc cateva ore la munca - e drept, nu s-a mai intamplat in ultima vreme -, sau si mai rau, la o inmormantare)

- categoria c) - lucrurile o iau razna si se intampla cand vor ele, nu cand vreau eu (ca de exemplu zilele astea, cand trebuia sa plec maine si sa ma intorc duminica seara, dar iata ca a aparut ceva [normal ca trebuia sa apara ceva]... asa ca plec azi si ma intorc maine seara; tot e bine ca plec, dar e nasol ca vineri seara e seara mea de lenevit, iar acum o petrec pe drum si sunt trezita si de diminteata si vin dupa o zi muncita si sunt obosita si ajung tarziu)

- categoria d) - e simplu, adica fac exact ce vroiam

- categoria e) - nu ma astept sa fac nimic dar pana la urma apare ceva ok de data asta si weekendul iese exact cum iti place.

Statistic vorbind :))), situatia e nasoala - 90% weekenduri date peste cap, 10% ok
- 3 categorii naspa, 2 ok.

E clar, nu? Ce sa mai zic... Sa bata asta Murphy cu legile lui cu tot!

de vazut

Nu prea pun eu pe blog filme pe care le-am vazut, dar de data asta chiar merita! Credeti-ma. "Revolutionary road". Sunt sigura ca nu sunt prima care l-a descoperit, dar mie una mi s-a potrivit la fix!

frica de cutit

Nu sunt multe lucruri pe lumea astea despre care sa spun ca nu suport nici macar gandul la ele, dar sunt totusi doua pe care oricand la pot pune pe primul, respectiv al doilea loc. Frica de tot ce inseamna doctor, spital, boala, si frica de paienjeni.
Ei, pe mine frica asta m-a scos din functiune de sambata pana azi dimineata. Si pentru ce? Pentru ca m-a durut apendicul. Da, stiu, radeti in hohote. Si mie mi s-ar parea comic daca ar fi vorba de alta persoana si nu de mine. Cea mai banala chestie care implica doctor, spital, boala, pana si o amarata de analiza, pentru mine e furtuna. Intr-adevar, rational lucrurile sunt simple. Nu doare nimic, nu simti nimic, e pentru binele tau. Da, si? Ei, cutitul si paienjenii sunt doua lucruri pe care nu le pot controla rational. Oricat de tare as incerca, oricat de multe cuvinte de incurajare mi-as spune si oricat de logic ar parea totul. Nu pot si gata. Iar asta ma scoate din minti. Pot controla sa nu se vada ce simt, pot sa iau lovituri si sa nu ma comport ca si cum mi se zgaltaie lumea, pot sa zambesc cand nu imi arde. Dar frica asta nu o pot invinge. Ma paralizeaza. Sunt om din ala care sta pana in ultima secunda doar, doar o trece. Ei si uite ca de data asta cred ca am noroc.
Nu am avut chef sa ies cu prietenii, nu am avut chef de stand-up, nu am avut chef de piesa aia misto la care tot vreau de ceva vreme sa ma duc. Eu!!! Eu nu am avut chef!!! Eu care doar sa imi spui si plec cu tine la plimbare in orice colt din lume, si nu sunt niciodata prea obosita sa fac asta.
Asa ca nu am facut altceva nimic decat foamea, am baut la ceai de mi s-a acrit si am luat hap-uri, adica pastile colorate. Ideea e ca de azi dimineata nu mai simt nimic ciudat. Cred ca atata ce m-a auzit saracu apendic cum ma vaitam ca nu vreau, ca mi-e frica, ca ce ma fac, ca il scoate , ca nu stiu ce, incat i s-a facut mila si s-a linistit.
Sper sa il tina!

dimineata

Doamne ce zi frumoasa!!! M-am trezit si toata camera era plina de lumina :) Am deschis larg ferestrele si parca toata strada se trezise la viata si era gata sa dea buzna la mine in casa! Si e asa de cald incat ai crede ca e deja pranzul. In sfarsit scap de haine groase si nu imi e frig in tricou si camasa subtire. Pe scara, la lift, aglomeratie... femeia de servici care se plimba de la un etaj la altul cu liftul, oameni care isi fac casa si cara saci de ciment tot cu liftul, tanti de la 8 care iese cu cainele la plimbare la aceeasi ora la care plec eu de acasa... ce mai... forfota! Ies din bloc si vad oamenii stand de vorba in fata chioscului de unde imi cumpar tigari. Sunt relaxati si se vede clar ca le place si lor ziua asta frumoasa.
Am o mie de energii, imi vine sa topai, sa merg la furat de ghiocei de prin curtile oamenilor, sa merg in parc, sa umblu descult. E o curte pe care o vad eu in fiecare zi de la balconul biroului, iar oamenii au facut de curand curat. Curatenie de primavara. Ei, eu ACUM m-as duce, le-as smotoci cainii, si dupa as imprastia prin curte tot pamantul ala proaspat asezat la linie in gradinita.
Da, azi imi place foarte mult si ma simt bine. Si unde mai pui ca e si vineri! Ziua mea preferata din saptamana :)) Deci nu am chef de rautati, nu am chef de lipsa de chef si de somn, eu azi sunt bine asa ca lasati-ma asa! :)
Ah, si mai tarziu ma intalnesc cu un nene care sa imi explice cum stau lucrurile cu feng-shui-ul. Nu, nu am dat in patima asta, e in interes de job :)). Dar am eu asa o senzatie ca o sa ma distrez un pic si pe acolo.
Va explic eu mai incolo.

tu...

... vreau sa imi soptesti oceane si sa ma plutesti peste frunze.

discutii paralele

Am senzatia ca oamenii nu mai stiu sa asculte. Ca vorbesti cu ei si nu incearca sa inteleaga cu adevarat ce le spui. Ca vorbesti si incerci sa explici niste lucruri, iar ei iau pur si simplu cuvintele, le trec prin filtrul lor, le modifica sensul in functie de ce gandesc ei, si le moduleaza dupa rationamentul lor. Le scapa intelesul, le scapa sentimentele. Sunt doar fraze rostite, care confirma sau nu ce gandesc ei. Si din acel moment discutiile degenereaza. Fiecare vorbeste pe limba lui si nu se ajunge niciodata intr-un punct comun. E ca si cum se poarta discutii paralele. O comedie neagra.
Sau daca povestesti ceva, o situatie prin care treci, nu au rabdare sa asculte pana la capat si automat isi aduc si ei aminte de o situatie asemanatoare pe care au trait-o sau o traiesc, si deodata discutia devine despre ei.
Mie imi plac oamenii care ma contrazic. Am senzatia ca asculta ce spun. Hai sa iti explic punctul meu de vedere, asculta-l, apoi explica-mi ce ti se pare gresit si fa-ma sa inteleg de ce ai tu dreptate, si nu eu. Sau poate ne intalnim undeva la mijloc. Dar te rog eu... calm si fara nervi. Hai sa nu mai ridicam tonul ca ma irita instant si imi piere tot cheful sa mai inteleg orice mi-ai spune.
Ne batem cu pumnul in piept ca suntem niste oameni inteligenti, ca ne plac oamenii care gandesc, care au o atitudine a lor, care sunt diferiti si se remarca din multime. Cand de fapt multi cauta uniformizarea. Tot ce nu se pliaza pe gandurile sau credintele lor e gresit. Si culmea e ca vor si sa te aduca "pe drumul cel bun".
Nu incerca sa ma faci aidoma tie, nu vreau sa fim identici, asta sunt eu. Inteleg ce incerci sa imi spui, te inteleg, si sunt dispusa sa si recunosc lucru asta, dar te rog, fa un efort si arata-mi ca nici eu nu vorbesc singura.